Vâlnic, sudul judeţului Mehedinţi
Vâlnicul, denumit în Mehedinţi ,,opreg creţ", „catrinţa", ,,zăvelcă" sau ,,vâlnic" este piesa caracteristică portului femeiesc din Oltenia, in tipologia căruia se încadrează şi costumul de Mehedinţi, îmbrăcat de la talie în jos, are înfăţişarea unei fuste, care fiind încreţită (încutată) dă siluetei o linie evazată. Forma lui derivă dintr-o ţesătură dreptunghiulară — ele cea 3,50 m largă şi cea 0,75 m lungă — care, deşi încreţită asemenea unei fuste, ea se poartă despicată, cu capetele suprapuse lateral, dat fiind că în portul popular românesc nu există forma de fustă încheiată.
Vâlnicul este ţesut de mână, iniţial cu urzeala şi băteala din lână, mai recent şi cu urzeala din bumbac, sau chiar integral din bumbac. Materialul principal, folosit în confecţionarea vâl-nicului este Una, „părul" firul de calitatea I-a, servind la urzeală, iar calitatea a Il-a denumită „ştim" se foloseşte la băteala. Stimul este denumit — sub formă de fir tors — şi „cicic". Cicicul reprezintă lâna adecvată bătelei, „lâna de zăvelcă", toarsă foarte subţire în zona de sud a judeţului şi mai gros în zona de munte.
La sfârşitul secolului trecut, s-a introdus în mediul rural bumbacul, care a înlocuit firul de păr de lână, folosit la urzeală. Dar firul de bumbac, pătruns sub diverse calităţi, a determinat şi confecţionarea integrală a unor vâlnice din ,,amici", ,,aţişoară" sau ,,coton", o îmbrăcăminte uşoară şi agreată vara, având în vedere greutatea şi consistenţa vâlnicelor confecţionate din lână.
Pentru ornamentaţie s-a utilizat lina de calitatea a III-a, „cănuri", toarsă şi vopsită casnic, fie cu coloranţi vegetali (sovârf, serpet, pătlagină etc.) fie cu produse industriale „bob" sau „zgrunz de lulaic" (piatră vânătă), „boabe de cicic", sau alţi coloranţi de fabrică. In cazuri izolate se folosea la motivele alese şi „mătase de gogoşi", prelucrată şi colorată casnic. Cel mai preţuit material pentru ornamentare a fost însă „lânuţa" industrială, care s-a bucurat de o largă frecvenţă şi care a adus cu sine şi noua şi străina ornamentaţie florală ,,flori de pe hârtie" difuzată prin cataloagele fabricilor de prelucrare a lânii şi a coloranţilor.
Sistemele de ţesut, atât ale fondului, cât şi cele de ornamentare ale vâlnicului, determinate de posibilităţile războiului de ţesut orizontal, sunt multiple şi variate, cuprinzând principalele tehnici, frecvente în industria textilă ţărănească astfel : bătaia cu suveica, alesătura cu mâna, alesătura cu speteaza, alesătura cu cocleţi şi năvăditura. Datorită varietăţii ce o prezintă, vâlnicul de Mehedinţi — o varietate nemaiîntâlnită în alte regiuni ale ţării —, tehnicile amintite apar în mod curent în tipologia acestuia, eşalonate cronologic, de la cele mai simple, arhaice, până la cele mai complicate.
Ţesătura curentă a vâlnicelor — şi totodată cea mai veche — se face în 2 iţe, care apare sub două formule, ambele cu o mare frecvenţă în Mehedinţi :
— ţesătura denumită ,,vâlnic", în zona de nord şi „bătută" sau „călcată" în zona de câmpie, reprezintă o textură deasă cu firele de urzeală acoperite, apărând la suprafaţă numai stratul format din firele dese de băteală. „Catrinţa bătută" sau „călcată" cu „urzeala ascunsă" sau „cu urzeala îmbrăcată" este denumirea în zona de sud şi simplu „vâlnic" în zona de munte, a acestui vâlnic, preţuit pentru consistenţa sa şi pentru consumul mare de material;
— a doua formulă a ţesăturii în 2 iţe este aceea denumită „pânziului" în zona de nord şi „pânzeşte" în zona de sud, care lasă vizibile, în mod egal atât firele de urzeală, cât şi cele de băteală, asemănător ţesăturii de pânză. In cazul acesta se impune ca firele care se încrucişează să fie de aceeaşi calitate (lână) şi de aceeaşi grosime. Ţesătura „în pânză" este mai uşoară şi dat fiind că se pretează mai puţin la alesătura cu mână pe rost (a ,,rândurilor"), acest gen de vâlnic constituie categoria a Il-a în ierarhizarea valorică, fiind şi ornamentat mai simplu.
Un alt sistem de ţesătură, de asemenea de veche tradiţie în Mehedinţi, este neveditura în 4 iţe, denumită în nord ,,dimiului", iar în sud „dimieşte" (referindu-ne la ţesătura dimiei) rezolvată în diverse forme: fie în „coaste" sau „rânduri" (linii diagonale), fie în „coaste întoarse" (în linii zigzag), fie „în ochiuri", mici romburi). Cum aceste motive apar în reliefuri, ca un strat pe suprafaţa ţesăturii, se rezolvă deodată şi problema ornamentaţiei, care se completează, la acest vâlnic, cu simple vărgi colorate.
Un sistem similar îl constituie ţesătura în 5 iţe, practicată în Vechime şi revenită la vâlnicele de tip nou din zona de nord a Mehedinţilor, având motive în relief, specifice aici, denumite sugestiv „pituţe" sau „mură".
Mult obişnuită în aceste locuri este formula de nevedit în 4 sau 5 iţe, dar ţesut în 2 iţe (printr-o manevră a călcătorilor), realizându-se astfel o ţesătură rezistentă.
Ultimul şi recentul sistem de ţesătură este „în cocleţi" (iţe suplimentare adăugate în număr mare, celor două iţe principale), prin care se execută motive de alesătura, răspândite omogen peste întreaga suprafaţă a ţesăturii, rezolvându-se prin ţesătura de fond, simultan şi ornamentul vâlnicului.
Ornamentaţia vâlnicului este realizată prin ţesut (sistem generalizat la toate piesele din lână (purtate de femei de la talie în jos), totuşi surprindem o excepţie la vâlnicul cusut cu beteală, din colţul de est al judeţului Mehedinţi.
Decorul urmează şi la vâlnic aceeaşi orientare lineară, caracteristică ornamentaţiei portului popular românesc : „vărguţe", ,,tăngi", ,,zimţişori", ,,speteze", ,,rânduri alese" şi „mărginari" străbat în sens vertical întreaga suprafaţă a vâlnicului, într-o succesiune ritmică şi simetrică.
Cel mai simplu ornament este ,,vărguţa", denumită în zona de nord şi ,,chinguţă", „tănguţă" sau „trăsură", realizată prin bătaia cu suveica a 2 fire — dus şi întors —, colorate distinct de coloritul fondului, ceea ce nu reclamă o tehnică diferită de aceea cu care se ţese fondul vâlnicului. „Vărgat cu suveica" este denumirea acestui procedeu. Numele de ,,vărgi bătrâneşti" ne confirmă vechimea acestui decor simplu, răspândit peste întreaga suprafaţă a Mehedinţiului, cu o pondere deosebită în zona de nord, muntoasă, unde acest ornament mai persistă în forma sa iniţială. Când aceste dunguliţe se dezvoltă în dimensiuni mai lărgite şi în colorit policrom, ele primesc denumirea de „vărgi" („varga mare") şi se repetă în lăţimi diferite, respectând o succesiune ritmică prin revenirea aceloraşi grupe de vărgi de la un capăt la altul al vâlnicului.
Simplul ornament arătat, se îmbogăţeşte pe parcurs cu „zimţişorii", mărunte motive (înşiruite în două culori alternate), realizate cu două suveici, fiecare introducând câte un fir de culoare diferită de a celeilalte.
Printre vărgi şi zimţi, apare „rândul" sau „rând de râuri", „rând ales" cu mâna pe rost, sau „cu rostul închis", ornament ce conferă o deosebită preţiozitate „opregului", „catrinţei" sau „zăvelcii alese" din portul popular mehedinţean. Denumirea acestuia şi de „rând în picioare" sau „rând în deal şi vale" ne indică orientarea în sens vertical al acestui decor, care nu se abate de la tradiţia „canonului" ce stă la baza ornamentării vâlnicului din aceste locuri.
Decorul de „rând ales" nu exclude decorul de vărgi, care apare alături de rânduri, brăzdând „câmpul" (ţesătura de fond) a vâlnicului. Vărguţele şi vărgile rămân, primind însă un rol secundar (auxiliar) alături de ornamentaţia evoluată a rândurilor alese, ele nu mai variază în lăţime şi colorit, ci se înşiră modeste, subţiri şi egale pe intervalele dintre rânduri, sub denumirea de „vărgătură" sau „vărguţe pe câmp".
Decorul principal al vâlnicului „rândul ales" deţine întregul repertoriu de motive, specifice ornamenticii din aceste zone, cu denumiri care ne sugerează mediul înconjurător şi confirmă spiritul inventiv al creatorului popular : „suveici", „postai", „pituţe", „cârligul", „berbecul", „flori", „izvoade cu păpuşi" etc., „rând ţinut" sau „înzelat" (când ornamentul rândului se întinde legat) şi „boboci rupţi" sau „mutaţi" (când motivele înşirate apar izolate). Ornamentaţia rândurilor alese la vâlnicele vechi este geometrică şi supărător de florală — ca rezultat al cataloagelor — la cele noi.
O particularitate, ce apare la rândurile alese este delimitarea acestora prin „vărguţe de îngrădea", „mărginar la rând", „îmbrăcătura rândului" etc., ce apare la unele vâlnice (mai ales în zona de sud) cu mici motive înşirate, fie delimitate în linie dreaptă, fie în conture libere, ce se întind pe lungime, la marginea rândului ales.
O altă particularitate a rândurilor alese este variaţia lor ; la vâlnicele de tip vechi apar şi cinci „mode" sau ..neamuri" (modele) diferite de rânduri. La vâlnicele ce au urmat, regula era de trei variante de rânduri, iar la cele recente numai de două.
Tehnica de realizare a rândurilor este alesul cu mâna pe „rostul închis" trecând cu degetele firul motivului ce-l urmărim „călcând şi ridicând" tot câte un fir din urzeala prin care tragem firul colorat al ornamentului. Acest sistem de alesătură numit ,,ales pe rost", ,,ales cu pânză", sau „în tangală", sau „alesătură în sec" s-a dezvoltat în două formule tehnice, dintre care cea mai veche este „alesătură nelegată" sau „în toege", căruia i-a urmat „alesătură legată" sau ,,muşcată". La prima apare, printre motive, mici spaţii libere, ca un ajur (genul Caramani) iar la a doua, motivele sunt unite prin firele de alesătură care ,,se leagă", cum spune ţăranul atât de sugestiv „se muşcă firele între ele".
Un alt sistem de ales, mai recent, este acela cu firul ornamentului dus peste mai multe fire de urzeală, realizându-se un motiv bombat, sistem numit „alesătură pe deasupra" sau „pe tangală".
Din alesul cu mâna s-a dezvoltat alesul cu „spetează", prima fază mecanică, care accelerează operaţia alesului. Din acest sistem rezultă „alesătură cojocărească", introdusă mai recent în tehnica de ornamentare a vâlnicelor.
Toate sistemele de ţesut, în mai multe iţe decât două, prin care se realizează fondul ţesăturii de vâlnic, privesc şi ornamentarea, dat fiind că reliefurile ce rezultă din aceste sisteme, constituie însuşi ornamentul.
In coloritul vâlnicului deosebim două elemente : culoarea fondului (a ţesăturii însăşi) denumit „câmp" şi culoarea ornamentaţiei. Pe întreaga suprafaţă a Olteniei, vâlnicul apare în colorit de fond roşu, excepţie făcând Mehedinţiul, unde vâlnicul deţine şi un colorit mai sobru : negru, vişiniu şi cafeniu, în zonele de munte, mai puţin sobru în zona centrală şi colorat mai intens în Câmpia Dunării, unde frecvenţa vâlnicului roşu „cicic" este mare. Vâlnicul ornamentat cu „rânduri alese" are câmpul roşu „cicic", sau roşu mai potolit (în zonele din nord, purtat chiar şi de femeile în vârstă cu ocazia de mare sărbătoare).
Având o lărgime mare, vâlnicul se poartă încreţit sau încutat la talie, ceea ce în zona de nord se numeşte „încreţit ca după cap" (sistemul vechi fiind încreţirea), iar încutarea „înbetit" sau „rochiului" (referire la rochia oraşului plisată).
Încutarea vâlnicelor se face cu vechi practici acumulate printr-o experienţă îndelungată, reflectând ingeniozitatea şi abilitatea creatorului popular. Două sisteme se folosesc la „strângerea în cute" a vâlnicului : cel mai vechi este „încutarea din degete pe blană", sau ,,pos-tavă" (cutele întinse, legate pe o scândură, sau pe dosul unei albii) căreia i-a urmat „încutarea pe joarde" prin introducerea unor beţigaşe din trestie sau brad sub fiecare cută. Materialul umezit şi încutat astfel se aşează, legat strâns, pe pământ pentru a se usca încet. Cutele realizate astfel sunt mărunte, cu muchia ridicată (identic cutelor govrate) în portul ţărănesc neexistând — până recent — „cute culcate", realizate cu fierul de călcat. Vâlnicele de factură mai nouă, acelea cu rânduri alese, se încutează „culcat", în cute late, având grijă să se vadă rândurile alese : „scoatem numai rândul şi câmpul îl băgăm în dos".
Vâlnice, nordul judeţului Mehedinţi
Technorati Tags: Cultura Artă Mehedinţi Turism vâlnic opreg creţ catrinţa zăvelcă portul femeiesc Oltenia costum Mehedinţi fuste urzeala băteala lână
Publică un comentariu nou