Cămaşa, care se îmbracă direct pe corp, este piesa principală în componenţa costumului popular. Se confecţionează, în mod obişnuit, din fibre vegetale, cânepă, in sau bumbac ; în unele regiuni ale ţării şi din borangic, iar în Moldova găsim cămaşa confecţionată şi clin lână.
In judeţul Mehedinţi, unde cultura cânepii a constituit o îndeletnicire importantă a femeii, până la începutul secolului al XX-lea, ţesătura destinată cămăşii era clin „tort" de cânepă în trecut. Inul, cultivat în măsură mai mică, servea numai ca băteală în urzeala de cânepă, pentru cămăşile ,,de sus", din ţinuta de sărbătoare a femeii. Cu pătrunderea bumbacului în mediul rural, cele două fibre prelucrate în gospodărie, cânepă şi inul, au fost înlocuite treptat cu firul industrial de bumbac, răspândit în multiple calităţi, ceea ce a determinat marea varietate a pânzei folosite în aceste locuri.
In zona de nord pânza are o consistenţă mai pronunţată, datorită nu numai firului mai gros de bumbac utilizat, ci şi sistemului de ţesătură practicat aici, pânza fiind năvădită în 4 iţe, dar ţesută în 2 iţe, „ca să iasă mai adunată". Coborând spre Câmpia Dunării, găsim „pânza cu margini" sau „pânza învărgată", mai subţire, care prezintă o variată suită de ciungi, tot albe, rezultate, fie din urzeală, fie din băteală, în care se introduc, din loc în loc, grupe de fire mai groase, pentru a realiza ornamentul de vărgi al pânzei.
In unele cazuri, aceste fire se încrucişează, realizându-se „pânza în cadreluri". în zona de sud, datorită creşterii viermilor de mătase, se introduceau în ţesătură şi fire de borangic, care dădeau o nuanţă galbenă vărgilor.
Pânza se ţese în război orizontal — răspândit în sud-estul Europei — şi totdeauna în 2 iţe, ceea ce permite executarea cusăturii pe fir.
Cămaşa se croieşte în foi drepte (de cea 45 cm lăţime), respectându-se sisteme simple, de veche tradiţie. Grija pentru economia de material duce la o chibzuită împărţire a pânzei, din care se foloseşte, cu un calcul precis, şi cea mai mică bucăţică de ţesătură, fără risipă.
In îmbrăcămintea femeii găsim două tipuri principale de cămaşă : cămaşa încreţită în jurul gâtului şi cămaşa dreaptă, ambele tipuri aparţinând celor mai vechi forme din istoricul portului popular românesc.
„Cămaşa încreţită''' în jurul gâtului, denumită în graiul mehedinţean „cămaşă creaţă după gât", sau „ciupag cu mâneca de sus" este atestată de imaginile monumentului istoric Trophaeum Traiani, ca fiind purtată şi de femeile dacilor. Prezintă cea mai simplă croială: foile drepte din faţă („stanul din faţă"), acelea din spate („stanul din spate") şi foile mânecilor sunt încreţite în jurul gâtului. Creţurile susţinute de o simplă aţă (cum se mai păstrează încă la cămăşile din Moldova) au fost fixate pe parcursul timpului într-un guleraş îngust, denumit „bentiţă".
In forma sa arhaică, cămaşa este lungă, până la glezne, fiind croită într-una, (din aceeaşi foaie de pânză) de la umeri până jos, numită în Mehedinţi ,,cămaşă cu totul" sau „cămaşă de-a-ntregul" ; ea se compune din „ciupag" (porţiunea de sus, cămaşa propriu-zisă) şi „poale" (porţiunea inferioară), în Mehedinţi formula „cămăşii cu totul" a fost părăsită încă din secolul trecut, datorită structurii mai complicate a ciupagului, faţă de aceea a poalelor, şi astăzi, deşi găsim ciupagul unit de poale printr-o cusătură, aceste două piese de port sunt confecţionate individual, în mod separat.
Deşi la prima vedere, croiala ciupagului încreţit la gât pare a fi uniformă, ea prezintă evidente diferenţieri, în funcţie de sistemele de lărgire, aplicate la subraţul cămăşii şi care reflectă aceeaşi ingeniozitate, caracteristică creatorului popular.
Elementul de lărgire, generalizat în croiul cămăşilor, este „broasca" sau „pava", un mic pătrat intercalat la subraţ. Dar pentru a facilita mişcarea, cămaşa se lărgeşte — pe lângă broască — şi prin „clin", o fâşie de pânză aplicată în diverse formule între foile stanului din faţă, a stanului din spate şi a foilor mânecii, care a primit diverse denumiri ca : „lărgământ", „clin ascuţit", „pui sub mână", „pui sub mânecă" etc., după forma sa şi după locul unde este introdusă.
Mânecă cămăşii poate fi largă jos, poate fi încreţită pe o „bentiţă", denumită în Mehedinţi şi „pumn", sau este terminată într-un volan, cu numele de „pâlnie", „rotiţă" sau ,,ieca" în graiul mehedinţean. „Gura cămăşii" se deschide în mod frecvent în faţă, pe mijlocul pieptului, în funcţie de asamblarea foilor din care se compune cămaşa (2 foi în faţă, 2 în spate şi 2 foi mânecă) fie că foaia de pânză trece întreagă peste mijlocul pieptului (cămaşa lărgindu-se pe părţi cu două jumătăţi de foi) fie că cele două foi care compun pieptul cămăşii se unesc la mijloc, gura cămăşii poate sau să despice pânză cămăşii (în primul caz), sau să se formeze din marginile celor două foi de pânză, care se unesc în faţă (în al doilea caz), în funcţie de fiecare caz, gura cămăşii este întărită adecuat. O caracteristică a cămăşilor din Mehedinţi este gura despicată până la talie.
Poalele se compun în mod curent din două foi drepte (faţă şi spate) şi câte doi clini pe părţi (croiţi oblic) ceea ce reprezintă 4 foi întregi de pânză a cea 0,80 m lungime. O notă caracteristică a costumului de Mehedinţi este structura poalelor din 4 foi de pânză, drepte, care se prind, încreţite la şolduri, de ciupag.
In unele zone din Mehedinţi se foloseau la costumul „de sus" (ţinută de sărbătoare) a femeilor înstărite poale mult mai largi — croite din 6 foi — ca un semn distinct al categoriei sociale cu posibilităţi materiale superioare.
Iniţial foile cămăşii au fost unite cu o cusătură pe muchea marginilor „muchiată" având un rol pur utilitar. Dezvoltată în „cheiţă" şi primind valoroase atribute estetice, această cusătură de unire a foilor a evoluat într-una din cele mai savante realizări în arta cusutului, care în Mehedinţi primeşte sugestive denumiri, ca : „cheie cu acul", „gura păpuşii", „furculiţa", „furnica", „unghia caprei", „puricei" etc. şi reprezintă una dintre practicile tradiţionale în arta textilă mehedinţeană.
Aceeaşi cale — de la funcţia practică, la rolul artistic — a urmat şi măiestria creţurilor, cu care „se adună" cămaşa în jurul gâtului şi mânecă, la bentiţă. Denumită în Mehedinţi „braţarie", „pomezar" sau „curpenea", ea perpetuează o cusătură peste muchea creţurilor, de veche tradiţie şi cu o largă arie de răspândire, atât în portul popular românesc, cât şi în acela al altor popoare.
Ornamentaţia cămăşii, ca şi a celorlalte piese de port, este dispusă pe suprafeţele vizibile şi nesupuse uzurii. Dintre aceste suprafeţe, mâneca a fost destinată ca deţinătoare a celui mai bogat decor, care constituie totodată şi elementul de bază în criteriul de clasificare al cămăşilor şi de orientare în tipologia acesteia.
In funcţie de sistemul de ornamentare al mânecii, cămaşa încreţită la gât a costumului mehedinţean se înscrie în marea familie a cămăşilor cu „altiţă", răspândită, deopotrivă, în cele trei provincii istorice : Moldova, Muntenia şi Oltenia, ceea ce atestă şi străvechea unitate, ce a legat aceste trei teritorii. Prin organizarea sa, decorul — cu origini îndepărtate şi necunoscute — se grupează pe mâneca în trei categorii de ornamente distincte şi anume : ,,altiţă" pe umăr, ,,încreţul" sub altiţă şi „râurile" pe braţ.
Altiţă constituie ornamentul principal, plasat pe locul cel mai vizibil, umărul. Iniţial altiţă constituia o bucată de pânză dreptunghiulară, ce se croia separat şi se integra în structura cămăşii, prinsă de la gât şi acoperind umărul, în continuarea altiţei, care era mică (atât cât acoperea umărul) se prindea ,,mâneca" încreţită, fiind mai largă decât altiţă (pentru a permite mişcarea liberă a braţului). Ornamentul plasat pe altiţă şi-a însuşit acelaşi nume, iar cusătura de încreţire a mânecii situată sub altiţă a primit denumirea de ,,încreţ". Astfel a generat ornamentaţia — ciudată — care împarte suprafaţa mânecii în cele trei porţiuni : altiţă şi încreţul în sens orizontal, iar râurile pe braţ în sens vertical.
La cămăşile de Mehedinţi — ca şi de altfel în general — decorul altiţei se supune unor reguli precise de compoziţie. Este compus din rânduri orizontale (de la 3 la 8 rânduri) alăturate strâns, a căror motive mărunte se repetă omogen, acoperind în mod compact suprafaţa ornamentată, în graiul mehedinţean rândurile orizontale ale altiţei (numită aici şi ,,umăraş") poartă denumiri plastice ca „rânduri culcate" sau „rânduri de două". Rândurile sunt delimitate între ele prin cusături lineare de „piezuri", ,,la un fir", ,,şăbăcit" etc. adeseori realizate cu fir metalic.
La cămăşile vechi altiţă croită separat „başca" este unită de mâneca şi stani printr-o cusătură de cheiţă, care îngrădeşte cele trei laturi ale altiţei (sus rămâne liber !). La cămăşile recente cu altiţă încorporată în croiala mânecii (făcând corp comun cu mâneca) numită şi „altiţă cu totul" se păstrează această încadrare, marcată printr-o cusătură numită „îngrăditura", sau „îmbrăcătura altiţei".
Un fenomen interesant, ce apare la cămăşile vechi (şi deopotrivă şi la cele noi, care păstrează elementele tradiţionale) este faptul că rândul de sus se desprinde din corpul altiţei printr-un interval alb al pânzei, formând o unitate independentă, având şi decorul mai dezvoltat. „Rândul de sus" sau „rânduleţ pe lângă altiţă" se numeşte acest rând despărţit de altiţă, care se-nscrie între aceleaşi străvechi canoane, păstrate prin tradiţie în structura decorului de astăzi şi ale căror rosturi şi origini s-au pierdut în timp.
Pe lângă structura clasică a altiţei „în rânduri culcate" mai apar, ca o excepţie şi alte formule de decor, legate de sistemul ele ornamentare a braţului, astfel este ,,altiţa în blană" cu decorul omogen, răspândit în mod compact, „altiţă cu izvod sabiat", cu rânduri oblice, sau ,,altiţă cu boboci prerupţi" cu mici motive, dispuse izolat, în zona de câmpie găsim o altiţă care ne aminteşte forma iniţială a acestui element de croială, fiind decorat cu un singur chenar pe margine „mărginar la altiţă", centrul altiţei fiind alb, neornamentat. Surprindem de asemenea o particularitate locală a zonei dunărene prin amplasarea ornamentului altiţei foarte sus, pe umăr, acesta pornind de la guler.
Sub altiţă se întinde în acelaşi sens orizontal, „încreţul" care a avut, iniţial, funcţiunea practică de a încreţi porţiunea mânecii, mai largă decât altiţă. In acest scop încreţul se realiza cu un anumit punct de cusătură organizat în aşa fel, ca fiecare fir tras să încreţească rândul de pânză prin care trece. Cusut pe dos, încreţul păstrează o tehnică do veche tradiţie, cu un aspect de reliefuri consistente, încă clin secolul trecut încreţul şi-a pierdut rostul utilitar, prin creşterea altiţei la dimensiuni potrivite cu lărgimea mânecii ce se prindea, de acum întinsă, de altiţă.
Încreţul a rămas totuşi în compoziţia ornamentală a mânecii ca un simplu chenar decorativ, păstrat de femeie pe acelaşi loc, ca un semn al unor legi apuse.
Punctul vechi al încreţului a fost înlocuit cu puncte noi de cusătură decorativă, iar culoarea galbenă a cânepii cu care se încreţea mâneca în trecut, s-a schimbat în nuanţe de albastru, galben sau alb ,,ca să se despartă de altiţă".
In Mehedinţi încreţul poartă multiple denumiri ca ,,rând sub altiţă", ,,creţ la altiţă", ,,rând cusut cu alte mode", „rând revărsat" etc. şi apare adeseori ales în război, la cămăşile recente. Constatăm că încreţul este adeseori eliminat din decorul mânecii, în zona ele câmpie, ca un element cu funcţia practică pierdută, care nu-şi mai are locul şi considerat inutil în compoziţia ornamentală. Astfel râurile de pe mânecă, pornesc de la baza altiţei, fără intermediul încreţului.
Braţul mânecii, denumit şi simplu, mânecă" (ca dovadă că mânecă pornea abia de la încreţ, deasupra fiind umărul, ,,altiţă") oferă prin suprafaţa sa largă un bun prilej de ornamentare.
Pe mânecă se întind ,,râurile", a treia categorie din compoziţia ornamentală a mânecii. în Mehedinţi, „râurile" cămăşii prezintă o mare varietate de sensuri şi compoziţie. Dispoziţia clasică a râurilor este sensul vertical : unul, trei sau cinci dungi, brăzdează mânecă de la încreţ până jos, fie delimitate de linii drepte, fie în contururi libere. Dungile verticale cu denumiri de ,,rânduri drepte", ,,râuri în deal şi vale", „rânduri lungi pe mânecă", ,,rânduri de pene", ,,rând ţinut", „înzelat" sau ,,râuri bătuţi" etc. în graiul mehedinţean, s-au dezvoltat în ,,rânduri sabiete" sau „chiţi", având sensul oblic, din care au generat ,,rândurile în furci" sau ,,chiţi cu coturi" în formă de unghiuri.
Dar cel mai răspândit sistem de ornamentare al cămăşii de Mehedinţi este „blana pe mânecă" un ornament compact, dispus omogen peste întreaga suprafaţă superioară a mânecii. îngrădită într-un dreptunghi „blana" se întinde de la încreţ (sau altiţă) până la tivul mânecii, formată din motive mărunte ce se succed ritmic şi alternat fie în sens vertical, fie în sens oblic. Denumirile sugestive ne arată varietatea acestui decor : „blană năsipită" compusă din motive mărunte, „blană săbiată" motive dispuse în sens oblic, „blană cu boboci" cu motive izolate etc., care se desfăşoară într-o mare bogăţie şi opulenţă.
Ca o excepţie de la formula clasică a cămăşii cu altiţă, apar în Mehedinţi — mai ales în zona subcarpatică, unele cămăşi cu un sistem de ornamentare mai simplificat. Renunţându-se ia decorul altiţei „râurile pe mânecă", ca şi ,,blana de-a-ntregul" pornesc de la umăr şi brăzdează mânecă, fără întrerupere până jos. La tivul mânecii găsim „rândul de la pumn", ce se înşiră în sens orizontal.
Pieptul cămăşii urmează modelul braţului, în mod curent acesta repetându-se pe „foile din piept", unde apare întreg repertoriul de ornamente : „rânduri drepte", „săbiete", „năsipite", „furci", „blană" etc. O caracteristică a cămăşilor de Mehedinţi este dimensiunea largă a rândului de pe piept, care acoperă, ca un strat porţiunea de lângă gura cămăşii. Arareori, acest decor, denumit şi „bată" se compune din mai multe rânduri, el păstrându-şi forma de „blană" compactă.
Spatele cămăşii, cu numele de „spătoi", spre deosebire de alte regiuni este ornamentat de asemenea bogat cu „blană" (ceva mai îngustă) sau cu fragmente din ornamentaţia mânecii ca ,,rânduri mutate", „boboci prerupţi" etc., dezvoltate câteodată în câte patru rânduri.
Gulerul îngust oferă prilejul valorificării motivelor mărunte, delicate, care apar în mare varietate pe această mică „bentiţă", în mod general gulerul este ornamentat prin cusătură în „muşte", „piezuri", „la un fir" sau „cusătură pe dos". La margine gulerul se întăreşte printr-un „brânaş" sau „strejă" cu aspect de împletitură.
Poalele, faţă de ciupag, prezintă o mai redusă ornamentaţie Deasupra tivului, făcut cu găurele, se înşiră de obicei un rând de motive izolate, cu denumire de „vârtelniţă", „boboci rupţi", „tuturoci" etc. în zona de sud găsim ornamentul de „rând ţinut" sau „prejuroi". Pe marginea tivului este o dantelă croşetată denumită „margine" în nord şi „şpiţuri în sud.
„Cămaşa dreaptă" reprezintă al doilea tip principal din portul românesc, având de asemenea o croială simplă în foi drepte. Foaia din faţă întinsă trece peste umeri spre spate ; la gât se răscroieşte şi se despică gura cămăşii. Mânecile se prind drepte de la umăr şi sunt largi jos, pe părţi sunt intercalaţi câte doi clini (pe o parte, tăiaţi câte doi dintr-o foaie), la subraţ se introduce „broasca" ; gulerul mic, drept se leagă cu o „cheptoare", care are un „smoatec" (ciucure) la capăt, în Mehedinţi cămaşa dreaptă este denumită „cămaşă copilărească".
Ornamentaţia cămăşii drepte este redusă : se plasează la gura cămăşii, sub forma de „râu pe piept" şi la mânecă deasupra tivului, păstrând motivele ornamentale şi tehnica de cusătură a cămăşii încreţite. Pentru a compensa lipsa ornamentaţiei mai bogate, constatăm la cămaşa dreaptă o preocupare deosebită pentru ornamentarea tivurilor — la gură şi mânecă — cu „şabace", iar la margine cu „colţişor! cu acul" sau „bebiluri", o danteluţă măestrită, realizată cu acul prin înnodarea firului.
Cămaşa dreaptă, considerată mai modestă, este purtată de bătrâne şi în ţinuta de muncă ; are o mai pronunţată frecvenţă în zona de câmpie.
Deşi nu se încadrează în tipologia cămăşilor originare a costumului popular, românesc „cămaşa cu plătea", pătrunsă în îmbrăcămintea tărăncii încă de la începutul secolului al XX-lea şi purtată până astăzi, se impune a fi prezentată ca un produs al industriei casnice ţărăneşti.
Cămaşa cu plătea se compune din „plătea" — un dreptunghi aşezat pe umeri şi răscroit rotund la gât ,• de aceasta se prind „foile din piept" şi din spate, încreţite. Mânecă se prinde tot de plătea, la umăr, fie încreţită, fie dreaptă, jos având o „banta", manşetă. Din cămaşa cu plătea s-a dezvoltat „cămaşa cu umeraş", simplificată, având două dreptunghiuri — „umeraşii" — aşezate pe umeri, de care se prind feţele, spatele încreţite şi mânecă ; la gât este decoltată în pătrat, ceea ce rezultă din structura cămăşii cu umeraşi.
Aceste cămăşi, care reflectă o influenţă a bluzei de oraş, sunt confecţionate de obicei din pânză învărgată în culori : vânăt sau cafeniu, denumite fiind şi „cămăşi învărgate". Ornamentul de cusătură sau alesături este plasat la gura cămăşii, păstrând formă de „râuri". De asemenea, apar — în zona de sud — „colţişorii cu acul" sau „bebilurile" la tivurile cămăşii.
Technorati Tags: Artă Mehedinţi Turism cămaşa costumul popular fibre vegetale cânepă in bumbac borangic lână
Publică un comentariu nou