Drobeta Turnu Severin

Average:

3

Average: 3 (2 votes)

Your rating: Select rating Anulează Slab Binişor Bun Grozav Formidabil

Your rating: None

La miazănoapte străjuiesc munţii modeşti ai Mehedinţiului, cicatrizaţi de vechile arsuri (curaturi) şi de nenumărate poteci care coboară în valea Cernei, amintindu-ne de statornicele legături cu Banatul. Trecătorile de pe valea Arşasca sau Ţesnea, păienjenişul de poteci, „patraule" cum li se mai spune local, croite de grăniceri pentru patrulări, apoi viaţa stabilă la conace, ne
dovedesc că muntele a fost din totdeauna, în ciuda aparenţelor, nu un element despărţitor, ci unul unificator, adunând în poienile şi văile sale pe oamenii mai multor ţinuturi.

Versantul sudic al munţilor descoperă mai multe aşezări, ale căror vetre se înşiruie în depresiunile şi văile podişului Mehedinţi, bogat în fenomene carstice, cu o climă blândă şi o-vegetaţie luxuriantă.

Cele dintâi mărturii scrise despre aşezările din podişul Mehedinţi datează din prima jumătate a secolului al XlV-lea; mărturiile arheologice, însă, atestă urme de civilizaţie încă din vremea dacilor, în anul 1374, voievodul Vladislav, menţionat şi ca ban de Severin, dăruieşte mănăstirii Vodiţa, ctitorie a sa, printre altele, şi satul Jidoştiţa, satul lui Costea de pe Topolniţa, Terovăţul şi Seliştea Bahnei. Mircea cel Bătrân, întărind daniile anterioare făcute mănăstirilor Tismana şi Vodiţa, dăruieşte mănăstirii Tismana ,,satul numit Jarcovăţ şi Seliştea Stăneiştor" pe balta Bistriţei, pe dealul unde a fost odinioară satul ,,Bresniţa şi amândouă Văronicele", satul Suşiţa şi ,venitul care este al domniei mele de la roţile lui Cip Hanoş, care le-a făcut de curând la Bratilov şi moară (...) la Bistriţa", iar mănăstirii Vodiţa „satul Jidoştiţa şi Petroviţa şi Vărgoviţa şi întregul vârtej din mijloc la Porţile de Fier (...) şi Dunărea de la padina Orehova până la hotarul Ruşavei şi Vodiţa Mare, de la Dunăre cu Seliştea Bahnei şi cu nucii şi cu livezile, Elhoviţa toată şi Terovăţ". La 1428 este amintit şi „satul Podeni pe Izverna" ca domeniu al mănăstirii Tismana. In secolele XV şi XVI sunt amintite în documente şi alte sate : Costeşti şi Mărăşeşti, care la 1486 au certuri cu Bratilovul, Colibaşi, Nadanova, Cerna Vârf, schiturile de la Topolniţa şi Crivelnicul. Avem de-a face,
aşadar, cu sate străvechi, pomenite în primele documente ale Ţării Româneşti.

Realitatea esenţială a aşezărilor rurale din podişul Mehedinţi în evul mediu a fost cea a existenţei satelor libere şi a satelor aservite. Satele libere, numite sate moşneneşti, sunt cele mai răspândite. însăşi memoria colectivităţii mai păstrează încă existenţa ,,curelelor" moşneneşti, formă de organizare juridică şi economică a trupului de moşie, reflectând însă şi structura socială a acestor comunităţi. Aceste amintiri le vom evoca aici, consemnând, acolo unde am putut, denumirile acestor ,,moşi" mari. înregistrarea lor sistematică pe
ansamblul satelor româneşti libere nu ar trebui să întârzie, astăzi mai trăind, poate, ultimii martori direcţi ai acestei străvechi organizări sociale a lumii rurale româneşti.

Curelele erau lungi, ţinând din hotar până în hotar, aşa cum era de pildă, la Ceptureni, unde mergeau din hotarul Obârşiei până la hotarul Balei, trecând, după cum se ştie, şi prin pădure, şi prin păşune, şi prin ţarină.

Varietatea şi specificitatea aspectelor de etnografie şi folclor ne îndreptăţesc să avansăm ideea că la poalele munţilor şi în podişul mehedinţean, mai mult decât în aşezările din câmpia Blahniţei, câmpia înaltă a Bălăciţei sau piemontul Motrului, trebuie să căutăm, în primul rînd, specificul spiritualităţii mehedinţene.

Aşezările de la poalele Munţilor Mehedinţi se înfăţişează ca nişte cuiburi de gospodării grupate pe câte un crac sau pe mici mameloane, între pâlcuri de copaci. Sunt sate de tip răsfirat şi risipit, cu case de lemn sau din piatră gălbuie, înălţate uneori pe pivniţe, în care se intră pe porţi înalte cioplite din lemn de stejar.

Despre confecţionarea caselor de lemn, Ion Ionescu de la Brad ne-a lăsat următoarea mărturie : ,,Casele de lemn se fac din bârne, în pădure, unde se cioplesc şi se încheie (...)Într-o casă de bârne intră până la 70 de copaci întrebuinţaţi în tălpi, bârne, grinzi şi căpriori. Aceste lemne se plătesc în regiunea de munte cu 30 de sfanţi (...) Cele mai multe sunt făcute din gorun. Casa clădită în munte se dă pe loc ; şi cel ce o cumpără n-are decât să o cumpere în satul unde are s-o facă şi reclădind-o în Joc o acoperă şi o umple cu pământ până în tălpi de face faţa casei cu târnaţul ei. O casă bună de sătean ajunge să coste de la 7 până la 10 galbeni, afară de transport".

Gospodarie izolată în Bunoaica

Tot aici întâlnim şi câteva sate specializate în meşteşuguri populare : la
Siseşti şi Noapteşa, olăritul, la Bobaiţa, dulgheritul, la Baia de Aramă,
textile şi piese de port, la Simian, un vechi centru ceramic astăzi dispărut, împletituri de răchită, paie şi papură, iar la Obârşia Cloşani şi, destul de recent, la Titerleşti, şindrila de brad, lucrată aproape numai din custură, pană, şi mai ; prin părţile Podeniului, Prejnei şi Costeştiului, locuitorii se ocupau cu obţinerea catranului, iar cei din Bobaiţa, Ponoarele, Dîlbociţa şi Cireşu, de pildă, se îndeletniceau cu arderea pietrelor de var.

Palancă pentru animale în Bunoaica

De o deosebită însemnătate etnografică se bucură morăritul şi piuăritul. Privilegiu al satelor moşneneşti, întovărăşire colectivă de proprietate, bazată pe comunitatea de „rubedenie", morile şi pivele se înşiruiesc pretutindeni pe firul rîurilor, constituind cea mai preţioasă zestre a instalaţiilor de tehnică populară. Morile acţionate de forţa apei satisfac, în exclusivitate, numai nevoile colectivităţii locale, iar pivele, aplicând acelaşi principiu al forţei apei prin cădere, au îndeplinit atât nevoile locale, cît şi ale celor din unele sate din câmpia Mehedinţiului.

Tot aici se găsesc şi cele mai interesante şi specifice piese folclorice, de la datini, obiceiuri şi reminiscenţe de ritual la cântece tradiţionale propriu-zise şi pînă la cele din folclorul contemporan. Oamenii acestor locuri, dar mai ales femeile, ca depozitare ale regulilor casei şi vetrei, trebuiau să observe cu stricteţe nenumărate indicaţii provenind dintr-o foarte lungă şi atentă contemplare a naturii şi a întâmplărilor ei, multe din prescripţiile aşa-zise magice fiind, în fond, generalizări ale observaţiei empirice, magia fiind şi ea un fel de tehnică a intervenţiei în ordinea socotită supranaturală a lucrurilor din cauza insuficientei cunoaşteri a mediului înconjurător.

De Sfântul Foca şi Palie, cu trei zile înainte de Sfântul Ilie, nu se mai lucra nimic ca să nu lovească trăsnetul, interdicţie rezultată din observarea frecvenţei trăsnetelor în acel timp al anului. Cele trei zile se
numesc ,,cercovei", iar femeile nu coc în ziua de Foca nici pine şi nici nu se împrumută cu foc. în aceeaşi zi cu Foca şi Palia este şi Sfânta Marina, o veche şi populară tradiţie în lumea balcanică.

Cele mai multe prescripţii, însă, sunt legate de apărarea animalelor, lucru firesc pentru o populaţie la care creşterea vitelor constituie o străveche ocupaţie de bază. Consemnarea sumară a unui străvechi obicei păstoresc, degenerat în zilele noastre dar încă destul de viu pe ambele versante ale Carpaţilor meridionali, va fi deosebit de grăitor : toamna, când se destramă viaţa închegată în jurul stânei bacii, cei care în primăvară şi-au unit pilcurile de oi în turme hotărăsc ziua, întotdeauna duminica când vor coborî oile de la munte în sat. în această zi, de cu dimineaţă, bacii şi băciţele, însoţiţi de muzică, merg la ,,Baciu-ăl Măre" acasă. Acolo, băciţele aruncă într-o piuă flori, nuci, alune, sare etc, pe care ,,Băciţa Mare" le bate cu ,,mestecăul", le amestecă bine şi, apoi, le toarnă într-un burduf. După aceasta se aduce un berbec care se împodobeşte cu ciucuri, flori, mărgele, panglici şi găitanele. Odată împodobit, berbecul este predat unui copil care, după ce îl sărută între coarne, îl poartă pe uliţele satului şi până sus, la stână, urmat de baci, băciţe şi numeroşi invitaţi, formând un adevărat alai cu nimic mai prejos decât cel de nuntă. Ajunşi la stână, se aruncă amestecătura din burduf în ţarcul oilor unde se închide şi berbecul.

Ne aflăm, în faţa unui străvechi obicei practicat de foarte multă vreme şi păstrat cu sfinţenie de către o populaţie care practică păstoritul sedentar. Cu toate că trecerea anilor a dus la pierderea multor înţelesuri primare, în special unele practici de ritual şi de magie, putem totuşi desluşi şi astăzi ceea ce a însemnat odinioară această spectaculară manifestare folclorică legată de destrămarea vieţii închegate în jurul stânei, cunoscută sub denumirea de ,,Areţi". Ritualul aducerii areţului (a berbecului), plimbarea pe uliţele satului şi ceremonialul slobozirii lui în turmă sunt însemne ale cultului într-un animal zeificat, atât de preţuit de strămoşii noştri daci, în împodobirea lui — un puternic cult al vegetaţiei, iar în el un simbol al fecundităţii şi al perpetuării speciei.

Alte practici ne dezvăluie noi şi uimitoare dimensiuni ale unui univers
spiritual care, cercetat îndeaproape, ar aduce contribuţii dintre cele mai
preţioase la cunoaşterea vieţii intime a unor oameni până nu demult stăpâniţi de puterea magiei şi a practicilor empirice. Astfel, de Sfântul Toader, în februarie, nu se lucrează ca să nu se nască mânjii strâmbi, după cum tot pe la începutul primăverii este şi un „lăsat strâmb" ca să nu se întâmple vitelor şi mieilor să se pocească, adică să se nască şi „mielă şi berbec" deodată. Există şi o „Joi a iepelor" a doua zi după Paşti când iar nu este bine a se lucra pentru a nu se lovi caii în „tapa" carului. Se ţine şi o „Marţe încuiată", după cum era şi o ,,Marţe a trăsnetului" ca şi o „zi a ursului". Până în „Sin Petru" se mai cunoaşte o sărbătoare de o zi ca să nu vină „chemata vântului" de rupe tot în cale ; în aceeaşi perioadă a verii sunt şi „Sânzienele".

Iată, deci, un întreg calendar, dublând pe cel creştin, şi celebrând întrupări mai mult sau mai puţin fantastice, servind însă, foarte pământescului scop al apărării avutului cu trudă agonisit, într-o activitate economică foarte complexă, purtând şi ea pecetea aceloraşi trecute vremi, practici îmbrăcate de-acum în aura unor credinţe aproape codificate şi a căror străluciri s-au pierdut în ceţurile veacurilor.

Baia de Aramă


La extremitatea estică a podişului se află Baia de Aramă, orăşel străvechi, pomenit în acte medievale, în jurul căruia gravita întreaga viaţă economică a satelor din jur : Titerleşti şi Bratilov, sate de ciobani ungureni, care au luat în arendă munţii ; Orzeşti, Cloşcani, Obîrşia, Negoieşti, Mărăşeşti, în care principala preocupare o constituia creşterea vitelor, pomicultura şi lucrul la pădure sau ca băieşi în minele de la Baia de Aramă şi Bratilov.

Ponoare

Gospodării izolate în Ponoare

De la Baia de Aramă, spre nord-vest, ajungem în imensa aşezare risipită a Ponoarelor, care poartă acelaşi nume cu cel al Cetăţii Ponoarelor din Munţii Apuseni, nu degeaba aici întâlnindu-se aceleaşi fenomene carstice pline de surprize şi nici întâmplător, limba românească reflectând unitatea poporului nostru, numind cu acelaşi toponim aceleaşi alcătuiri geologice dincolo şi dincoace de Carpaţi. Identitatea cu „ţara moţilor", având ca fundament temeiuri
antropogeografice, 1-a determinat pe geograful Simion Mehedinţi să considere pe locuitorii de aici ca fiind ,,moţii Ţării Româneşti".

Buşeşti

La Buşeşti, pădurea era împărţită pe cinci ,,moşi", denumiţi cu plurarul
neamului : Pleşcarii, Nicoliceştii, Rogobeţii, Căpăstrarii şi Crohanii. Se
observă că trei din aceşti moşi au numele derivate dintr-o îndeletnicire, ceea ce ar putea să însemne că este o împărţire pe moşi ceva mai târzie, copiind, poate, împărţeala pe moşi a altui sat.