Aspecte de port popular, judeţul Mehedinţi
Imbrăcămintea capului în portul popular femeiesc constituie unul dintre elementele importante privind studiul costumului. Legată de străvechi cutume care au impus o anumită ţinută femeii căsătorite, învelirea capului nu are la bază intenţia de înfrumuseţare — fiind greşit numită „găteala capului" — ea semnalează trecerea femeii de la o stare civilă la alta şi sub acest aspect are un rol de simbol social.
Femeia supunându-se acestei străvechi legi nescrise, care nu-i îngăduie să-şi mai dezvăluie podoaba capului, părul, după ce s-a căsătorit, şi-a acoperit capul, folosind o ţesătură, care a luat de-a lungul timpului diverse forme.
Invelitul capului miresei în ziua nunţii este subiectul unui ceremonial, păstrat în unele regiuni până astăzi cu un convins respect faţă de această tradiţie.
Formele de îmbrobodire a capului în portul popular femeiesc la români sunt diferite, apare însă aceeaşi piesă de bază, ştergarul, care stă la originea tuturor sistemelor folosite în învelitul capului la femei de pe întreaga suprafaţă a ţării noastre.
In practica de învelire a capului surprindem trei elemente principale : 1) pieptănatul şi strânsul părului; 2) cuprinsul acestuia cu ajutorul unei piese auxiliare (conci, legătoare etc.) care-1 ţine adunat şi 3) îmbrobodirea capului cu ştergarul.
In Mehedinţi unde se mai păstrează portul ştergarului de cap, sub forma nealterată, diferenţierile ce apar între cele două zone distincte — zona de nord şi câmpia dunăreană — aparţin mai mult sistemului de fixare a părului. Felul de îmbrobodire cu ştergarul (numit aici „cârpă", „proboadă", „peşchir" sau „cârpă de borangic"), condiţionat şi de anotimp, vârstă şi ocazie, are multe similitudini în cele două zone, totuşi surprindem şi unele note locale.
Fetele poartă capul descoperit, cu părul împletit în 2 cozi din dosul urechilor, care atârnă pe spate, legate fiind la capete cu ,,fonte". Iarna poartă basmale.
In zona de nord, mireasa se cunună cu „sovon" sau „cuşmă", o glugă făcută din ,,cârpă" (ştergarul) de cânepă sau in, care este cusută pe lungimea unei margini în formă de glugă. Sovonul se aşeza pe capul miresei, tras adânc pe ochi ; în vârf se prindea o crenguţă de busuioc.
Îmbroboditul tinerei neveste se începea prin adunarea părului, strâns împletit în două cozi, „corniţe", începând de la cărarea din mijloc şi duse spre spate, sub creştet (,,mai sus decât vârful urechilor") unde se adunau în ,,ciuciuloi" i (un coc legat cu aţa coadelor) sau în două „mocioace" -, (două cocuri alăturate), în unele zone ale Mehedinţiului, femeile îşi îngroaşă coadele cu ,,pleteri", trei viţe de păr false (din lână sau păr căzut) pentru a-şi mări dimensiunea cocului.
Peste părul adunat în modul amintit, se aşeza „conciul", care cuprindea strâns cocul. Conciul reprezintă un tub, sau o formă tronconică, confecţionat din coajă de tei, frasin sau din corn de vită (în dimensiuni cea 8 cm diametru şi 7 cm lungime) având la bază 2 găuri, prin care se înfigea un „bruconi" :] sau un ,,piroi" '' (ace lungi cu gămălia răsucită) pentru a fixa conciul de coc. Conciul (care mai recent se confecţiona şi din tablă) era învelit în pânză albă pentru a se putea prinde de el ştergarul, pus deasupra.
In Mehedinţi, ştergarul poartă denumirea generală de „cârpă", primind în zonele de nord (limitrofe cu Transilvania) şi numele de „proboană" sau „proboadă de conci", iar în zonele din vest şi sud de „peşchir", care reprezintă un ştergar de cap mai puţin preţuit, purtat de bătrâne şi în ţinuta de muncă a femeii (dar totodată şi ştergarul de perete pentru împodobirea interiorului).
Ţesută iniţial din cânepă, apoi din in, cârpă (sau proboană) are dimensiunile mai mari (cea 3 m lungime şi 0,60 m lăţime) faţă de peşchirul mai neânsemnat (cea 2,50 m lungime şi 0,45 m lăţime). Ornamentaţia liniară a cârpei realizată iniţial din fire de cânepă şi in, colorate casnic în cafeniu, s-a dezvoltat în „vărgături" din grupe de fire, albe de bumbac, care se aglomerează la capetele cârpei în sens orizontal. Cu pătrunderea bumbacului în industria casnică din mediul rural, cârpă s-a confecţionat din această fibră, folosindu-se diverse calităţi : „bumbăcel", „aţă", ,,sacâz", „inişor", „coton" etc., ceea ce a determinat şi evoluţia decorului în motive ornamentale mai complicate, depăşind decorul simplu de vărgi orizontale.
Dar cârpă de cap îşi atinge apogeul cu pătrunderea borangicului, încă din secolul trecut, în mediul rural. Creşterea viermilor de mătase, ca şi industria casnică a borangicului — mai ales în zonele de sud ale Mehedinţiului — a dus la o pronunţată producţie a „cârpelor de borangic", care au înlocuit cârpă de bumbac în ţinuta de sărbătoare a femeii.
Sistemele de prelucrare ale borangicului, începând cu opăritul ,,gogoliilor" de mătase, erau diferite. Firul se trăgea din gogoşi fie cu mâna într-o sită, în care se punea făină de porumb (ca să nu se încurce firele) fie că se trăgea cu fusul şi simultan se şi torcea. Adunat pe mosoare în „ceacâr" (o vârtelniţă specială) se „răşchia" apoi se „urzea pe gard" şi se introducea în războiul de ţesut, ca orice alt fir textil. Măiestria urma la ţesutul borangicului — totdeauna în 2 iţe — care reclamă o desăvârşită practică.
Iniţial borangicul s-a folosit numai la băteală în urzeala de bumbac sau ca ornament de ,,vărgi bătute în pânză" la capetele cârpelor. Confecţionarea cârpelor integral din borangic — ce a urmat — a dus la ornamentaţia somptuoasă, realizată prin alesături cu motive specifice maramelor („şebace", „pui", „boboci", „cadrele cu pui" etc.) care a înlocuit simpla vărgătură ale vechilor cârpe, dobândind valori artistice deosebite. Dar cele mai preţioase atribute estetice ale acestei ţesături vaporoase sunt nuanţele de culori cu care este agrementat decorul realizat din alesături, ceea ce conferă o deosebită valoare, mai ales costumului din centrul judeţului, zona Ilovăţ, Şişeşti şi Malovăţ.
O notă caracteristică a cârpelor de borangic din zonele de sud ale judeţului Mehedinţi, pe care o menţionăm, este decorul de vărgi longitudinale, răspândite pe întreg fondul cârpei, sau numai, ca delimitări, pe mărgini.
Un alt element component din îmbrăcămintea capului la femei este „legătoarea" (tulpanul) denumită în sud „cornurar" sau „colţ", datorită formei sale triunghiulare. Reprezintă un triunghi din pânză albă, cu danteluţă „spiţuri" şi mărgeluşe, înşirate pe margine. Legătoarea a urmat conciului din zona de nord, iar în câmpia Dunării, unde nu s-a purtat conci pe păr, ea a folosit în mod curent la acoperirea şi strângerea părului sub cârpa aşezată peste legătoare. Dar legătoarea se poartă şi independent, la suprafaţă, folosindu-se un sistem generalizat ele a se lega cu capetele înnodate lateral, pe creştet în „fontă". Este portul modest de muncă al bătrânelor.
Felul de a se îmbrobodi cu cârpa peste conci sau legătoare este diferit, fiind determinat în afară de factorii amintiţi : vârstă, anotimp, ocazie, de categoria cârpei, ca şi de stilul şi tipologia zonală a costumului respectiv. Altfel îşi leagă capul femeia cu peşchirul, altfel cu cârpa din fibre vegetale şi altfel cu cârpa de borangic. Cu privire la tipologia zonală, semnalăm înainte de toate diferenţierea bine conturată dintre zona de nord, unde se poartă conciul şi cea de sud, unde se poartă numai legătoarea.
In zona de nord, peste conci, care cuprindea cocul, se punea cârpa, care se fixează de conci cu „spelcile" (ace decorative) numite şi „mărginele", confecţionate din argint sau alamă. Aceste interesante podoabe populare, având şi o funcţie practică, reprezintă un element caracteristic al portului popular femeiesc din Mehedinţi. Cu aspect de pandantive, spelcile sunt compuse clin câte 3 lănţişoare cu bănuţi „zvanţuci" în capete, sau cu oglinzi rotunde, încadrate în cercuri de metal. Se înfig, câte două pe fiecare parte a conciului, peste cârpa.
Este uşor de înţeles că în îmbrobodirea capului cu conci, ţăranca evită acoperirea spelcilor, de aceea niciodată nu va arunca capetele cârpei peste creştet. Acestea atârnă sau la spate sau unul în faţă şi altul pe spate, după ce au fost trecute pe sub bărbie. Cârpa de borangic fiind mai bogată în dimensiuni, atârnă, lungă ,,de bate călcâiele", la spate.
In zona de sud, lipsind conciul, femeia şi-a luat mai multă libertate şi a dat curs fanteziei şi inventivităţii, creând diverse forme de îmbrobodire a capului. Cu peşchirul ea urmăreşte în mod curent unele rosturi practice ; dar în îmbrobodelile cu cârpa — mai ales cu cea ele borangic — femeia realizează unele forme intuite cu o subtilă înţelegere a frumosului, reuşind să creeze deosebite valori artistice.
Aici cunoaştem portul cârpei cu capetele atârnate drept (din creştet) pe lângă obraji, în faţă, sau atârnate, tot drept (după urechi) pe spate. Cunoaştem îmbrobodirea ,,cu fontă", cu unul sau ambele capete încrucişate la spate (după ce au fost trecute pe sub bărbie) aduse în faţă şi vârâte ambele, sau unul, cu un colţ, la obraz. Observăm că aici cârpa se leagă drept peste frunte, cu capetele duse spre spate, unde se încearcă diverse mişcări, care dau capului un aspect vaporos şi o linie de o mare preţiozitate de stil.
Recent, de la războiul din 1918 au pătruns în portul popular basmalele industriale, sub denumirea de „testemel", „basma", ,,broboadă cu igliţa" etc., care au scos din uz tradiţionalele forme de îmbrobodire cu ştergarul de cap.
Technorati Tags: Artă Turism îmbrăcămintea capului portul popular femeiesc cutume învelirea găteala femei mirese nunţi îmbrobodire
Publică un comentariu nou